David Wilkerson în 16 februarie 1998 scria : ” … două cupluri de tineri din Stockholm, Suedia, au răspuns la chemarea lui Dumnezeu pentru câmpul de misiune din Africa. Ei au fost membri ai Bisericii Penticostale Philadelphia, care a trimis misionari prin multe locuri din lume. În timpul unei serviciu special pentru misiune, aceste două cupluri au primit o povară pentru a merge în Congo Belgian, care este acum Zair. Numele lor au fost David şi Svea Flood şi Joel şi Bertha Erickson„. (Articolul în limba engleză, poate fi citit aici : http://www.tscpulpitseries.org/english/1990s/ts980216.html).
Despre David, Svea şi fetiţa lor Aina, am găsit un articol deosebit
Era anul 1921 când un cuplu misionar, David şi Svea Flood, au plecat cu băiatul lor de 2 ani din Suedia în inima Africii – în ţara care atunci se numea Congo Belgian. Ei au fost însoţiţi de o altă pereche suedeză, Erickson, căutând toţi patru călăuzirea Providenţei, pentru a şti încotro să se îndrepte. În acele zile de consacare şi devoţiune ei au înţeles că ar fi bine să părăsească misiunea unde locuiau atunci şi să se mute într-o regiune părăsită şi îndepărtată, spre a vesti acolo Evanghelia.
Acesta era un pas care necesita o credinţă uriaşă. Ajungând într-un sat numit N’dolera, ei au fost respinşi de şeful tribului, care nu le-a dat voie să intre în satul lor, ca să nu-i sperie pe dumnezeii locului aceluia. Cele două cupluri s-au hotărât să meargă cam un kilometru mai încolo, ridicându-şi acolo o colibă din pământ. Ei s-au rugat pentru înlăturarea barierelor care blocau înaintarea lor, dar n-a venit niciun răspuns. Singurul contact pe care îl aveau cu cei din sat, era cu un băiat, căruia i s-a permis să le aducă spre vânzare alimente de două ori pe săptămână.
Svea, o femeie mărunţică, de 1,50 m, şi subţirică văzând că acest băiat este singurul african cu care putea vorbi s-a hotărât să-i povestească despre Isus, încercând să-l câştige pentru El. Şi într-adevăr, a şi făcut aceasta cu tot devotamentul ei. În afară de aceasta n-au avut niciun fel de încurajare. Între timp malaria a început să facă ravagii în micul grup, lovindu-i unul după altul. În acest timp, soţii Erickson s-au săturat cât au suferit şi s-au decis să-i părăsească, mergând înapoi la misiune, de unde plecaseră împreună, lăsându-i pe David şi Svea singuri acolo, în apropiere de N’dolera.
Peste toate celelalte, Svea a rămas şi însărcinată în mijlocul junglei sălbatice. Când a sosit timpul să nască, şeful tribului, fiindu-i milă de ea, a permis unei femei de acolo s-o ajute la naştere. Mica fetiţă născută acolo a fost numită de ea Aina. Chinurile naşterii au fost prea epuizante pentru organismul slăbit deja de crizele îndelungate de malarie al lui Svea Flood, iar naşterea a consumat ultimele rezerve ale trupului ei epuizat, aşa încât după 17 zile ea a decedat.
În sufletul lui David Flood s-a năruit totul în acel moment. El a săpat o groapă rudimentară, unde a înmormântat-o pe soţia lui, care abia împlinise 27 de ani, şi luând pe cei doi copii ai lor s-a întors, peste munţi şi peste văi, la misiune.
Lăsând fetiţa curând născută la soţii Erickson, scrâşnind din dinţi de durere şi disperare el spuse: “Eu mă duc înapoi în Suedia. Am pierdut soţia, de fetiţa mică pur şi simplu nu pot să am grijă. Dumnezeu mi-a ruinat viaţa.” Cu aceasta s-a îndreptat spre port, lepădând nu numai chemarea, dar şi pe Dumnezeu.
În opt luni, ambii membri ai familiei Erickson, şi soţul şi soţia, au fost loviţi de o boală misterioasă, care le-a răpit viaţa la amândoi, în câteva zile, unul după altul. Bebeluşul a fost adoptat de un cuplu misionar din America, care nu după mult timp s-au întors înapoi în SUA.
Cei doi, Anna şi Arthur Berg, care au adoptat fetiţa lui Svea, i-au schimbat numele ei suedez cu unul englez: “Aggie”. Aggie şi-a petrecut copilăria singură, jucându-se jocuri imaginare. Ea spunea că are patru fraţi şi o soră, stătea la masă cu ei, vorbea cu ei şi povestea că o caută pe sora ei cea mică .
Familia Bergs o iubea pe micuţă şi s-au îngrijorat la gândul s-o lase în Africa. Fetiţa neavând niciun act, fiind născută acolo, era imposibil să părăsească Africa. După multe şi laborioase străduinţi, au reuşit totuşi să plece toţi trei în America.
Nemaivoind s-o expună pe Aggie la pericolul ce-o putea aştepta în Africa, au renunţat şi ei să mai meargă înapoi, mutându-se de la misiune la sediul central al misiunii. Aşadar Aggie a crescut mare în Dakota de Sud. Ca adolescentă, a vizitat Colegiul Central de Nord din Minneapolis. Acolo a întâlnit un tânăr, numit Dewey Hurts, cu care s-a căsătorit apoi.
Anii au trecut. Lucrarea lor a fost binecuvântată de Dumnezeu, având parte de bucurie în activitatea lor pastorală. Aggie a dat naştere la o fetiţă, pe urmă la un băiat. Între timp, soţul ei a devenit preşedintele Colegiului Creştin din Câmpul Seattle (Washington de Sud), iar Aggie a fost fascinată de gândul de a-şi căuta rădăcinile din Suedia.
Într-o zi a găsit în cutia ei poştală o revistă religioasă în limba suedeză. Ea nu avea habar cine a pus-o în cutia lor de scrisori şi nu înţelegea niciun cuvânt din text. Răsfoind paginile ei, deodată atenţia i-a fost atrasă de o poză. Acolo într-un cadru primitiv era un mormânt, cu o cruce albă, iar pe cruce au fost cuvintele Svea Flood. Aggie s-a urcat cât putea de repede în maşina ei şi s-a dus direct la Universitate, căutând un profesor care ştia suedeza şi pe care ea îl cunoştea, şi l-a rugat să-i traducă articolul.
“Ce scrie aici ?”, a întrebat ea. Instructorul i-a spus sumar: „Este despre un cuplu misionar, venit în N’dolera cu ani în urmă … despre naşterea unei fetiţe albe … despre moartea unei femei tinere … despre un băiat tânăr african, care l-a primit pe Hristos … după aceea şeful tribului i-a permis băiatului, care a devenit între timp profesor, să construiască o şcoală în comună la ei … cum copiii şi părinţii de acolo au devenit creştini. Azi, numai în acea comună, sunt 600 de creştini … Toate acestea datorită sacrificiului făcut de David şi Svea Flood„.
La nunta lor de argint, soţii Hurts au primit ca şi cadou de la Colegiu un drum plătit în Suedia, pentru amândoi. Aggie l-a găsit pe tatăl ei, cei patru fraţi ai ei şi pe sora ei cea mică. Toţi erau extrem de amărâţi şi supăraţi pe Dumnezeu şi certaţi şi între ei. Ei îl urau pe tatăl lor.
Când Aggie a întâlnit-o pe sora sa, ea a strigat: “Toată viaţa mea am visat despre tine. Obişnuiam să întind o hartă a lumii pe jos şi luând o maşinuţă mergeam pe ea căutându-te.”
Sora ei şi tatăl ei nu-şi vorbeau, dar ea i-a promis că o ajută să se întâlnească. David Flood îmbătrânise mult, distrugându-se cu alcool. Nu de mult avusese un accident vascular celebral şi făcuse cataractă.
Ajungând acolo, Aggie l-a căutat pe tatăl ei adevărat. David Flood se recăsătorise şi a mai avut patru copii. Mereu amărât, avea o regulă în familia lui: “Nu era permis să se pomenească numele lui Dumnezeu în casa lui, pentru că Dumnezeu îi răpise tot ce avusese.”
După o întâlnire mişcătoare cu fraţii şi sora ei, Aggie le-a spus că ar dori să-l vadă pe tatăl ei.
“Tu poţi vorbi cu el,” îi spuseră ei, “cu toate că este foarte bolnav acum. Dar tu trebuie să ştii că îndată ce el aude pe cineva rostind numele lui Dumnezeu, îşi iese din minţi“. Dar Aggie nu s-a lăsat abătută. Ea a intrat în apartamentul murdar, în dezordine, unde zăceau peste tot sticle de băuturi goale, împrăştiate, s-a apropiat de patul bătrânului de şaptezeci şi trei de ani şi strigă: “Tată.”
El s-a întors şi a izbucnit în plâns. “Aina”, strigă el. “Nu am vrut niciodată să te las singură”.
“Este totul în ordine tată,” a răspuns ea, strângându-l cu căldură şi gingăşie la pieptul ei. ”Dumnezeu mi-a purtat de grijă.”
Îndată el şi-a schimbat faţa, devenind ca ceara. A încetat să mai plângă. “Dumnezeu ne-a uitat pe noi toţi. Datorită Lui am ajuns unde suntem.”
S-a întors cu faţa spre perete. Aggie i-a mângâiat faţa şi a continuat netulburată.
“Tată, am o mică istorioară să-ţi povestesc. Una adevărată. Voi nu v-aţi dus în Africa degeaba. Mama nu şi-a dat viaţa degeaba acolo. Băieţaşul a fost câştigat pentru Domnul şi când a devenit mare a câştigat toată comuna pentru Hristos. Singura sămânţă aruncată atunci n-a pierit şi a crescut şi mai creşte şi acum. Azi sunt acolo şase sute de locuitori ai comunei care servesc Domnului pentu că voi aţi rămas credincioşi la datorie, unde v-a aşezat Dumnezeu … Tată, Dumnezeu te iubeşte. El nu te-a lepădat niciodată.”
“Nu ai vrea, tăticule, să te predai din nou Domnului? Nu ai dori să te întâlneşti în dimineaţa învierii cu mama şi să petreceţi împreună veşnicia amândoi, alături de Isus ? Să nu te caute mama degeaba în dimineaţa mîntuirii.”
Batrânul s-a întors către faţa ei uitându-se în ochii ei. Tot trupul s-a relaxat. El a îngenunchiat şi în rugăciune a spus Domnului tot ce s-a întâmplat cu el în ultimii aproape cincizeci de ani, iar pe la sfârşitul acelei după-amieze remarcabile, el s-a întors din nou către Dumnezeu, regretând mult deceniile irosite astfel.
Următoarele zile au fost petrecute în comuniune binecuvântată între tată şi fata lui. Aggie s-a întors pe urmă cu soţul ei în America, iar David în câteva săptămâni a adormit până în dimineaţa veşniciei.
Câţiva ani mai târziu, soţii Hurts au participat la o conferinţă deosebită în Londra, Anglia, ocazie cu care un raport a fost citit de către cineva din Zair (statul Congo Belgian de odinioară). Conducătorul bisericii naţionale de acolo a prezentat numărul credincioşilor de acolo, care numărau 110.000 membri botezaţi, vorbind elocvent despre răspândirea Evangheliei în ţara lor. Aggie nu s-a putut reţine după ce a auzit numele de David şi Svea Flood.
“Da, madam,” spunea omul în franceză, care i-a fost tradus lui Aggie în engleză. “Svea Flood a fost cea care m-a condus pe mine la Isus Hristos. Eu am fost băiatul care am dus părinţilor tăi de mâncare, înainte să te fi născut tu. De fapt, azi mormântul mamei tale şi amintirea ei este păstrată şi onorată de noi toţi.”
El a strâns-o în braţele lui cu o lungă şi caldă îmbrăţişare. Pe urmă a continuat:
“Tu trebuie să vii în Africa, să vezi, pentru că mama ta este cel mai faimos personaj din istoria noastră naţională.”
Exact asta a făcut Aggie cu soţul ei. Toţi locuitorii comunei i-au salutat cu ovaţii nesfârşite. S-a întâlnit şi cu omul care o ducea pe ea într-un coşuleţ pe potecile munţilor, în jos la vale. Momentul cel mai dramatic a fost, evident când pastorul i-a arătat crucea cea albă a mamei, care a fost ridicată în cinstea ei. Ea s-a pus pe genunchi în faţa ei, rugându-se şi mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru toate. Mai târziu, în biserică, pastorul a citit versetul din Ioan 12 :24:
“Adevărat, adevărat vă spun, că dacă grăuntele de grâu care a căzut în pământ nu moare, ramâne singur; dar dacă moare, aduce multe roade.”
Pe urmă a continuat cu Psalmul 126:5: „Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii.”
Această întâmplare adevărată a fost preluată de pe un alt blog, unde a ajuns de la … altcineva …
Articolul original în limba engleză, poate fi accesat aici :
http://www.twralumni.org/pdf/david_svea_flood.pdf