Tribunalul interior

Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor (În limba greacă : „Paraclet, Apărător, Ajutor), care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentrucă nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi ÎL cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. 

Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimete Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Ioan 14 : 16 – 18, 26
Cred că CEL care are puterea de a ne aduce aminte, ne poate da şi puterea de a uita răul, precum şi tot ce ne-a fost făcut cu intenţii rele. EL, Duhul Sfânt, ne poate face să uităm (ceea ce noi am iertat), pentru că există cineva care ne aduce aminte de lucrurile petrecute cu ani în urmă, pentru a ne ţine ancoraţi în trecut; pentru a ne ţine legaţi de trecut şi implicit de rău.

Aceasta nu vine din creştin, ci din afara lui, de la un duh de neiertare ce veşnic ne aduce aminte şi iarăşi ne aduce aminte. Fiind o persoană care se ocupa cu aceasta, tot unei persoane îi pot cere (o pot ruga) să mă scape de acest duşman, pe care nu-l pot birui, fiindcă de obicei nu realizez că cel ce-mi pune în faţa ochilor fapta rea a cuiva, din trecut, sau chiar răul pentru care Isus m-a iertat, este o persoană.

Văd fapta şi mintea mea o ia pe alt drum … ce este deja bătătorit: drumul acuzaţiilor sau drumul acuzării. Îi judec pe alţii şi astfel … mă judec. Îl judec pe cel pe care l-am iertat de multe ori deja. Iarăşi vine acuzatorul şi iarăşi reiau procesul interior. Chiar dacă sentinţa iertării o dau iarăşi, am pierdut un timp din viaţă, iar gândirea s-a concentrat pe demolare, nu pe zidire. Este absurd, dar totuşi nu realizez aceasta ci mă las dus şi de fapt nu sunt judecător, cu atât mai puţin cel care are dreptul de-a-l condamna pe altul … Bineînţeles, fără însă a-i şi comunica vreodată sentinţa dată în tribunalul meu interior.

Câte procese se judecă în fiecare zi în mintea oamenilor ? Cine nu judecă de fapt ? Câţi se judecă încă pentru ce au făcut cândva ? În cartea Plângerile lui Ieremia sunt scrise următoarele cuvinte : „De ce să se plângă omul cât trăieşte? Fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui ! Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul. În acest proces interior, de fapt, cel care judecă este acuzat, el este vinovatul. În Romani 2 : 1 scrie: „De aceea, tu care-i condamni pe alţii nu ai nicio scuză, întrucât prin faptul că-l condamni pe altul, te condamni de fapt pe tine însuţi, pentru că tu care-i condamni, faci aceleaşi lucruri. Crezi că tu, care-i condamni pe cei care fac aceste lucruri, pe care le faci şi tu, că vei scăpa de condamnarea lui Dumnezeu ?

Ne ascundem în spatele pretextelor de fabricaţie proprie, pentru a ne continua judecăţile, dar Judecătorul ne vede. Cuvântul praetexta era folosit de romani pentru a denumi tragediile care aveau un subiect roman; (tragediile fiind termenul pentru piesele de teatru care se jucau în Grecia antică), dar acest cuvânt praetexta provenea de la denumirea unei togi pe care o purtau magistraţii romani în timpul ceremoniilor publice. Şi pentru a înţelege mai bine lumea de atunci, trebuie să amintim încă un fapt. Copiii patricienilor se îmbrăcau cu toga praetexta până la 17 ani, după care îmbrăcau toga virilis).

Şi astăzi pretextele încercate au acelaşi înţeles pentru CEL care cunoaşte gândurile: sunt piese de teatru jucate de cei care-şi spun copii ai Lui, dar sunt tragedii din import. De la cel rău. Şi, chiar dacă ne îmbrăcăm cu pretexte, nu devenim magistraţi.