Înmulţirea pâinilor, Evanghelia după Ioan 6:5-6

ioan-6-5-6-inmultirea-painilorAproape tot

Isus … a zis lui Filip : “De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?Spunea lucrul acesta ca să-l încerce, pentru că ştia ce are de gând să facă.” (Evanghelia după Ioan 6:5, 6)

Cum ar putea cineva să sature cu pâine pe oamenii aceştia, aici într-un loc pustiu ?” (Evanghelia după Marcu 8 : 4).

Această observaţie era făcută de ucenicii Domnului. Şi Îi spun aceste cuvinte, tocmai ei, cei chemaţi să rezolve problema cândva; (Marcu scrie în capitolul 6 : 37, cuvintele pe care Domnul Isus le-a spus ucenicilor: “Daţi-le voi să mănânce …”).


I. Problema o constituie tocmai cei ce ar trebui să rezolve problema! Sună cam actual. Parcă s-ar petrece în zilele noastre, cândva prin acest 2012 !

Cuvintele lor, erau însă cuvinte realiste, logice. Oricine putea observa lucrurile acestea. Se aflau într-un loc pustiu, (Evanghelia după Marcu 8:4), şi nu aveau nici un magazin în zonă!

Şi de fapt, în condiţiile de acolo, la nevoia existentă de pâine, nu era destul un boutique, ci trebuia măcar un supermarket! Deci, problema se putea rezolva, doar că trebuia aşteptat până în vremea modernă când aveau să apară alte soluţii … omeneşti!

Dar, când înţelegem că aceste cuvinte sunt spuse de către viitorii conducători ai Bisericii, vedem lucrurile cum sunt. Celor spirituali, chemaţi de El personal, Domnul le descoperă nevoile oamenilor. Nevoia de atunci era hrana: “Mi-e milă de norodul acesta; căci iată că de trei zile stau lângă Mine, şi nu au ce mânca” (Evanghelia după Marcu 8 : 2).

În plus, Domnul mai ştia ceva : “au venit de departe” şi puteau fi probleme la întoarcere : “Dacă le voi da drumul acasă flămânzi, au să leşine de foame pe drum, fiindcă unii din ei au venit de departe” (Evanghelia după Marcu 8 : 3). Aceasta era nevoia lor, şi voia Lui; hrănirea.

Iar conducătorii spun: “Cum ar putea cineva să sature cu pâine … ?” (v. 4). Blocau lucrarea Lui. Ei, cei chemaţi să-I facă voia; erau primii care I se împotriveau. Minimalizarea puterii Lui; aceasta o fac cei care, cu puţin timp înainte, au fost martori la prima înmulţire a pâinilor!

Dar, Marcu scrie ce s-a întâmplat după acea primă înmulţire, în ei, în ucenici: “… nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită” (Evanghelia după Marcu 6 : 52).

Nu doar Cuvântul trebuie înţeles, pentru a aduce rezultate spirituale, ci şi intervenţiile Lui, din viaţa de toate zilele: “… sămânţa căzută în pământ bun, este cel ce aude Cuvântul şi îl înţelege; El aduce roadă”. (Evanghelia după Matei 13 : 23).

Şi Domnul, face o a doua minune, şi îi întreabă pe ucenici :

Tot nu înţelegeţi ?” (Evanghelia după Marcu 8 :21). Dar le pune această întrebare după ce le dă explicaţii, fiindcă le spune de la început: “Tot nu pricepeţi, şi tot nu întelegeţi? Aveţi inima împietrită? Aveţi ochi, şi nu vedeţi? Aveţi urechi, şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte deloc ?” (Evanghelia după Marcu 8 : 17 – 18).

După ce le pune aceste întrebări, le verifică memoria. Cantitatea de informaţii o aveau în minte: ”… câte coşuri pline cu firimituri aţi ridicat?” “Douăsprezece”, I-au răspuns ei” (cap. 8 : 19). Şi la a doua minune făcută ştiau răspunsul :

Şapte …” (v. 20). “Şi El le-a zis : “Tot nu înţelegeţi ?” (v. 21). Ei nu răspund nimic, dar, probabil că răspunsul ar fi fost tot negativ. Dar ei nu spun: “Tot nu înţelegem !” Deşi această neînţelegere a puterii Lui, duce la văduvirea oamenilor de intervenţiile Domnului; sau, la unele intervenţii mai micuţe

Ucenicii, când este vorba de hrănire, se gândesc doar la pâine: “… să sature cu pâine pe oamenii aceştia, aici într-un loc pustiu?” (cap. 8 : 4).

Îi spun Domnului aceste lucruri, cumva ironic; adică, Îi dau de înţeles că trebuie multă pâine, sunt mulţi oameni, şi nu au de unde să ia atâta pâine; aşa că nu se poate face nimic; era evident. Mult prea evident ca Domnul să observe atâtea realităţi

O problema a lucrătorilor spirituali, este chiar realismul; (iar suprarealismul nu este doar în artă). El trăieşte şi în viaţa de zi cu zi, din adunările celor ce predică despre El; despre ce a făcut El cândva. Înmulţirea pâinilor a fost ceva unic.

Dar unicitatea a rezistat puţin; până ce Domnul a repetat-o. Şi s-a dovedit că se (mai) poate. Nu este ceva ce Domnul să nu poată, fiindcă “Totul este cu putinţă celui ce crede” (Evanghelia după Marcu 9 : 23). Dar o înmulţire a pâinilor este prea de tot, aşa că nu se poate. Şi cum este în mintea credinciosului, aşa va fi şi în viaţă.


II. Credinţa aduce realul din lumea spirituală, în cea fizică, în viaţa de zi cu zi.
De ce nu se fac lucrări deosebite? Fiindcă statuile nu pot face nimic, nici cu mâinile, nici cu picioarele. Nici chiar cu mintea. Totul este blocat deşi există şi mâini, şi picioare, şi gândire.

Avem aproape tot ce ne trebuie, şi chiar mai mult. Împietrirea, sau procesul de pietrificare, este modul prin care un credincios devine necredincios. Nu se despocăieşte; regretă tot ce a făcut rău, şi atât.

Devine un om cu regrete, şi este regretabil, că uneori trebuie să ai de-a face cu câte-o adunare de oameni care se plâng, se pocăiesc tot mai mult; devin morali. O colecţie de statui sfinte ; ce ÎL preamăresc pe Domnul în declaraţii, Îl laudă prin cântări, în predici … etc.

În rest, când este vorba de practică : „Nu se poate … ” chiar nu se poate. Nevoile, este drept că sunt, dar nu avem condiţiile necesare. Aşa se justifică şi ucenicii; dar ar fi trebuit să recunoască altceva. Nu banii lipseau, ci credinţa.

El “ce prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi …” (Efeseni 3 : 20). Ei se gândeau doar la pâine, atunci când El se referea la o hrănire. Vedeau minimul necesar, şi poate de aceea şi sunt  învăţaţi: “Pâinea noastră cea de toate zilele”!

Numai atâta credeau, deşi în practică, Domnul a înmulţit şi peştişorii. Cât erau ei de mici, nu i-a crescut, ci i-a făcut să fie destui pentru toţi. Când se referea la hrănire, Domnul Isus “ştia ce are de gând să facă” (Ioan 6 : 6). Dacă ÎL credem, în mintea noastră ştim că Domnul poate, iar atunci Îi putem cere … şi primim.


III. Problema este în inimă, nu în portofel; în lucrători, nu atât în spectatori : ”Mintea, ne minte”, spunea cineva. Dar aceasta n-ar fi o problemă. Face şi ea ce poate. Problema este că o credem, şi nu Îl credem pe Domnul în stare să mai facă o minune, când deja a făcut una.

A fost cândva, şi gata. Vom vorbi despre ea, vom predica, vom compune şi câteva cântări şi gata. Rămâne în istorie. O dovada deosebită a puterii Lui !

Singura problemă este că şi acum, oamenii, după două mii de ani, încă mai flămânzesc, şi nu numai după pâine, ci şi “după orice Cuvânt care iese din gura Lui”. Cine stă cu El destul, ca să ÎL audă, şi să spună şi altora voia Lui ?

Credinţa dată sfinţilor, am primit-o şi noi. Mai avem nevoie doar de instrucţiunile de folosire.
Teoreticienii Bibliei discută şi despre anumite vindecări făcute de către Domnul Isus, iar bolnavii prezenţi la respectivul studiu biblic, pleacă acasă ştiind cum ar fi putut fi vindecaţi, dacă ar fi trăit pe vremea Domnului Isus.

Parcă nu sună bine acest adevăr, şi parcă ceva este în neregulă în ruptura dintre Dumnezeul Bibliei, între Domnul Isus din Evanghelii, şi Domnul Isus din viaţa noastră. Oare EL … nu mai este la fel ca atunci ?

Nu ÎL mai interesează să intervină în vieţile celor iubiţi de El ? Sau noi nu mai suntem interesaţi să ÎL căutăm cu aceeaşi credinţă copilărească pe care au avut-o cei ce au venit la El.

Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, şi dacă avem atâtea neputinţe, trebuie să tragem concluzia că ceva este în neregulă cu credinţa noastră. Aceasta, deşi noi spunem că avem acelaşi fel de credinţă cu cea pe care au avut-o ucenicii.

Dar o singură mărturie nu este suficientă nici măcar la un proces. Avem nevoie de însoţirea divină, de confirmarea Lui. “Credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Această credinţă o avem, spunem noi, despre noi. Dar noi ştim din Biblie, cum erau vieţile sfinţilor. Iar în ele, intervenţiile divine nu erau ceva neobişnuit …